Category Archive

Eram fericit. Trăiam sub o grămadă de cartoane mucegăite, alături de un cîine jigărit, întotdeauna înfometat, dar eram fericit.
Grămezile sau tomberoanele de gunoaie îmi ofereau, cît de cît, hrana zilnică. Recunosc, mîncam resturile altora, dar eram fericit. Nu ştiu de ce.

Cred că fericirea e o stare ce vine din interiorul tău.

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost acum cîteva clipe, momentul cînd am găsit, în plină stradă, un portofel negru. L-am băgat repede la sîn, strîngîndu-l ca pe cel mai de preţ lucru al meu.
O comoară. Şi-ntr-adevăr, a fost o comoară, pentru mine.

Cinci zile la rînd m-am ospătat, împreună cu amicul meu patruped. Nu pot spune că a fost cine ştie ce, dar pentru noi părea o minune divină. Dar, cum totul are un început, are şi, implicit, un sfîrşit, iar perioada de răsfăţ se terminase. Bine că nu sînt un visător – sau, cel puţin, aşa credeam. Mai bine cîteva firimituri decît nimic, îmi spunea adesea, ca un sfat, prietenul meu Ruddfo. Ah, mă iertaţi. Nu aveţi de unde să ştiţi cine este Ruddfo.

Ei bine, o să vă pară incredibil, dar patrupedul meu vorbea. Da-da! Vorbea, la fel ca oamenii. În fine, uneori mai încurca mîrîiturile cu limbajul articulat, dar o scoteam la capăt de fiecare dată. Îl învăţasem să şi citească puţin. Păcat că a trebuit să ne despărţim, însă mă bucur că şi-a găsit un stăpîn şi o casă adevărată. Asta îşi dorea cel mai mult.

Ferice de el!
Dar să lăsăm melancolismul de-o parte şi să vă povestesc despre Ea.
Eh, a existat şi o Ea în viaţa mea de om al străzii. Iubirea nu ţine cont de rangul social.
Şi nici moartea…

Revenind la Ea, îmi amintesc că am zărit-o prima dată la un tovarăş al meu din strada N. El era cel care mai încerca să ne îndulcească amarul vieţii ajutîndu-ne, pe mine şi încă cîţiva boschetari, din cînd în cînd, cu ce putea. Deci, după cum spuneam, am zărit-o pentru o
clipă, într-una dintre vizitele mele pe la acest „frate de sînge“.

Stătea liniştită şi mă privea, fără să clipească, lîngă ceea ce se dorea a fi un dulap, căci tipul de care v-am spus avea, spre deosebire de noi, o cameră din cărămidă.
Cam dărăpănată, dar cel puţin avea patru pereţi, o uşă, un acoperiş şi, mai ales, o duşumea de lemn. De fiecare dată, o găseam tot acolo, tăcută şi albă precum laptele, sau, mă rog, precum creta.
Puţin cîte puţin, după vreo juma’ de an, am început să ne împrietenim. Ajunsesem să ţin la ea îndeajuns de mult încît în lipsa ei să mă simt singur, cu adevărat.
Singur şi… gol pe dinăuntru. Din acest motiv începusem să beau. La început un păhărel, apoi două, trei, pînă am ajuns la sticle întregi de alcool.

Aşteptam zile la rînd, uneori mai agitat decît un puşti la prima întîlnire, momentul în care, cu tandreţe, mă cuprindea cu braţele.
Sufeream din ce în ce mai mult. Ajunsesem pe culmile disperării. Lipsa ei îmi tulbura gîndurile mai mult decît înşelătoarea licoare a lui Bachus.
Nu mai trăiam decît pentru Ea. Întregul univers, pentru mine, se reducea la simpla ei prezenţă. Nu mă mai interesa mîncarea sau plăcerea efemeră de pe fundul unei sticle cu votcă, ci Ea. Numai Ea!
Şi toate astea pînă cînd mi-am dat seama că trăiam într-un vis. Crezusem că o voi avea pe vecie, dar m-am înşelat.
Şi iată de ce, domnule doctor, am încercat să-mi pun capăt zilelor. Am fost dependent de o iubire imposibilă, de o fantasmă plăsmuită de propria-mi imaginaţie.

Iar acum, tot ce mi-a rămas sînt doar amintirile. Şi numele ei: cocaina.

Cuvintele, scrise cu litere de mîna înclinate spre dreapta si putin tremurate, începura sa dispara, rînd dupa rînd, înghitite parca de gura flamînda a unei radiere invizibile.

Clipi uimit, rapid, de cîteva ori, urmarind inexplicabilul fenomen la care asista.
Coala de hîrtie ramasa goala, asemenea unei fecioare despuiate de haine, îi paru mai alba ca oricînd, un alb nedefinit, pur, pulsînd continuu în ritmul unei melodii aflate cu mult sub pragul excitabilitatii auditive.

Aerul din întreaga încapere începu si el sa vibreze, la unison cu albul ce-si întindea tentaculele ca de caracatita, sorbind totul în jur, imobilizîndu-l în scaunul ergonomic, abia achizitionat.

Încerca sa se elibereze din strînsoare, zbatîndu-se haotic, dînd din mîini si picioare, tipînd din toti rarunchii dupa mîna salvatoare ce întîrzia sa apara.
Se lasa, în cele din urma, cuprins de o amorteala calda ce-i inunda trupul, urcînd cu iuteala de la talpi spre crestetul capului si obligîndu-l la nemiscare.
Un fior electric îi gîdila viscerele cînd vazu ceea ce fusese unul dintre birourile luxoase ale CyberNetX Software fara nici cea mai mica pata de culoare. Totul era alb si calm. Aproape insesizabila, undeva în departare, o vibratie…
Flash-ul puternic însa îl forta sa închida ochii, ce trimiteau sclipiri argintii de durere spre creierul hiperexcitat. Se simti îmbracat în haina racoroasa a unei adieri de vînt de vara. Narile îi erau mîngîiate usor de izul puternic al trandafirilor înfloriti, amestecat, pe alocuri, cu cel al capsunilor pîrguite si zemoase.
Deschise ochii, deodata, larg si simti ca pica liber într-un abis al viselor. Propriul trup îi exploda în mii de fragmente, ca apoi sa se refaca în doar o fractiune de secunda. Putîndu-se misca în voie, se ciupi de cîteva ori, sperînd ca totul sa fie doar o fantasma a imaginatiei sale.

Dar nu era asa.
Imensa pajiste ce i se întindea la picioare, lacul ce arunca jerbe de scîntei rosiatice, cîtiva stejari seculari ce parca stateau de straja la o poarta nevazuta si glasul copiilor. Glasul cristalin al unor copii ce se jucau în iarba, nestingheriti, la o distanta de cîtiva pasi de prezenta lui.

Un nou flash, de data aceasta însotit de o bubuitura puternica,

îl arunca în aceeasi stare de beatitudine sarcastica de mai înainte. Notele divine din glasul copiilor disparusera, în locul lor instalîndu-se linistea sepulcrala, întrerupta din cînd în cînd de vaietul îndepartat al unor sirene. Se deplasa, aproape înmarmurit de groaza, purtat de firul nevazut al unei vraji, printre ruine fumegînde si gramezi de moloz. Cerul parca se contopise cu pamîntul, învaluindu-l într-o mantie sîngerie. Cazu în cenusa ce acoperea asfaltul, rapus de o lovitura puternica în cosul pieptului.

Lumina. Din ce în ce mai puternica. Pulsînd si dansînd în juru-i ca o haita de lupi înfometati. Se trezi brusc, gîfîind, întins pe o saltea.
Un tip maruntel, cu un halat alb aruncat peste umeri si stetoscopul atîrnat la gît, statea lînga el, în genunchi. Zîmbindu-i, îi puse mîna pe frunte:

- Esti un mare norocos, fiule! Blestematul asta de razboi atomic ne-a cam luat pe nepregatite…

O priveam în fiecare seară, contemplînd, în tăcere digitală, la rotunjimile ei de fecioară.

Se aşeza în faţa mea, la aceeaşi oră - un punct în plus pentru punctualitate -  mîngîindu-mi perifericele cu tandreţe, dîndu-mi fluxuri de fiori voltaici pe magistrala de date, ce abia mai făcea faţă transferului intens de date.

Era EA!

Unică pentru mine.

Toate idealurile feminine întrupate într-o singură fiinţă cu păr roşcat şi ochi verzi, dependentă de drogul cunoaşterii pe care îl inoculam fără nici o restricţie.

Nu existau bariere între mine şi ea.

Gustam la maximum fiecare clipă efemeră, cînd, în acordurile edenice ale vreunui “anotimp” îşi exersa paşii de balet în faţa oglinzii, maiestuos, cu pauze scurte între erupţiile vîntului de “iarnă” sau, aproape hipnotic, cu mişcări angelice, purtată în caleaşca zefirului de “primăvară”.

Îmi împărtăşea fiecare gînd al ei, ce-l păstram zăvorît în seiful dublu criptat pe 32 de biţi, considerîndu-mă, aşa cum îmi doream, veşnic tăcutul ei păstrător de secrete adolescentine.

Eram doar EU, cel captiv într-un Univers Virtual, în care totul putea dăinui pururea sau se putea pierde, irecuperabil, la o simplă formatare şi EA, fiinţa cu trup şi suflet, fiinţa liberă, ce putea să-şi decidă trecutul, prezentul şi chiar viitorul.

Eu îi aparţineam, nu mă puteam considera liber, nici măcar în cuget, şi, sincer, nici nu îmi doream a fi în vreun fel, liber. Tot ce îmi putea oferi satisfacţie erau mîinile ei, degetele ce apăsau ritmic tastele, precum un pianist ce-şi execută solo-ul, şi ochii, da, ochii, ce-mi reprogramau codul de bază al sistemului de operare înlănţuindu-mă într-un continuu flood, un vals pe malul virtual al apelor Internetului.

A fost… este o iubire imposibilă, o iubire poetică, dar în cod binar.

A fost, deoarece acum îşi împarte viaţa cu altcineva, mult mai tînăr, dar şi mai înzestrat, din punct de vedere al cache-ului, mb-ram-ului.

Un bătrîn amic de-al meu, un mainframe folosit ca bază de date pentru o organizaţie guvernamentală, mi-a transmis că EL reuşeşte să suporte pînă la 1,2 Gb de memorie RAM, iar în overcloacking atinge viteze de procesare a datelor de şase ori mai mult decît pot eu.

Dar nu asta este problema.

Cel mai mult m-a durut faptul că am fost dat uitării complet: nici măcar o amărîtă de scanare a hard disk-ului sau o divină defragmentare.

Şi ce clipe minunate am petrecut împreună…

Totul s-a petrecut atît de repede. Nici macar nu am avut timp sa-mi dau seama ca nu visez. Chiar acum totul îmi pare un vis urît, o prelungire a cosmarelor noptii în lumea reala, fizica, a luminii.

Cînd a început oare? Ieri? Alaltaieri?

Nu pot afirma ca sînt un visator, ancorat puternic în propria-i lume fantasmagorica care vede lumea materiala în nuante de alb si negru.
Nu credeam ca este posibil. Mai ales, ieri, cînd m-am trezit atît de binedispus si dornic, chiar, de a schimba ceva în viata mea. Într-adevar, s-a schimbat.

Total.

Dar nu asa cum mi-am dorit.

Întîi am primit acea bucata nenorocita de hîrtie, înstiintare, cu antetul standard al corporatiei, prin care îmi era comunicata încetarea oricarui fel de colaborare cu ei, deci, concedierea mea, învaluita de cuvintele pompoase si parerile de rau ale stimabilului domn director de la Resurse Umane.

În zeci de ani de cînd lucram la ei nu am primit nici macar o mustrare verbala si, deodata, ma concediaza.
Apoi, vizita reprezentantului editurii care mi-a publicat cele opt romane. Toate trecute pe lista mondiala de best-seller-uri.
Mi-a înmînat o diploma si cu regrete eterne a rupt în fata mea contractul. A plecat grabit în mijlocul tumultului meu de injurii si blesteme.

Nicicînd nu am putut crede ca voi ajunge în situatia de a urî pe toti oamenii. Nici macar cînd iubita mea din liceu mi-a fluturat mîndra prin fata ochilor inelul de logodna… cu antrenorul ei de fitness.

Nu stiu daca îsi poate imagina cineva ce se petrecea în mintea mea aseara. Ma simteam un vulcan pe cale sa erupa ? o tornada ucigasa de gradul cinci ? daca mai exista asa ceva.

Totul s-a dus pe apa sîmbetei.

Si toate acestea din cauza acelui îngîmfat gras si chel de lingau netrebnic al Arhanghelului Mihail. Tot timpul m-a urmarit. Fiecare miscare, fiecare cuvînt, fiecare gînd si sentiment.

Am crezut ca voi gasi liniste aici, pe Terra. Am crezut ca voi reusi sa-mi spal pacatele si sa capat binecuvîntarea Lui.

Nu a fost sa fie.

Dar nu-i nici o problema. Am reusit sa evadez atunci din Infern, voi reusi si de data aceasta, iar în acel moment, al re-întoarcerii mele, toti vor afla ce înseamna sa suferi.

Presedinte vreau sa fiu, data viitoare!

Alerg.

Alerg din ce in ce mai repede. Alerg spre un nu-stiu-ce, inspaimintat, infricosat ca un biet ierbivor haituit de o legiune de fiare infometate. Mirosul propriu de sudoare, de umori corporale vulgare, ce apropie atit de mult omul de animal incit, uneori, ii confunzi, ma impresoara. Alerg continuu, neobosit, hranit de o energie necunoscuta ce-mi da forta sa alerg, sa alerg mai departe, cu energia unui schizofrenic in plina criza.
Somnambul ratacit intr-un labirint de copaci si tufe scunde, de crengi frinte, pe care a crescut nepasator muschiul, ce ranesc, cu dintii ascutiti din lemn, picioarele, miinile, trupul.

Sunt ranit!

Sint ranit, dar nu imi pasa. Alerg mai departe spre negura necunoscutului. Ranile isi deschid usor gurile micute, cu buze insingerate, cersind alinare sau, poate, hrana, asemeni unui pui plapind, parasit in cuib.

Dar nu imi pasa. Alerg, cu toate ca durerea incepe sa-si descarce toxinele; pulsul creste, la fel si concentratia de adrenalina din singe, schimbul de “informatii” intre butonii terminali ai neuronilor se inteteste, intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Inspir si expir, hulpav, aerul.

Plaminii imi par neincapatori, hemoglobina incapabila de a transporta oxigenul la viscere, in muschi, muschi ce se contracta spasmodic intr-o ultima fortare.

Salt… si… abis, intuneric.

Sint o umbra care se amageste cu delicatele forme inexistente, refuzind a le abandona in oceanul timpului.

Ma tirasc prin nisipul fierbinte al desertului, fara scop, fara ideal.
Sint un monstru, un monstru insufletit de fanteziile unui copil speriat de intuneric, ce invoaca agonic imbratisarea binecuvintata a mamei, un monstru cu gheare lungi, din mina de creion… un scriitor, alergind dupa o idee in abisul inconstientului.

“O viata fara examenul constiintei nu merita osteneala sa fie traita.”
Socrate

O existenta traita fara reflectie, fara o anumita orientare intrinseca, fara cercetarea sensului si a valorii actiunilor de zi cu zi, o existenta traita numai pentru a munci sau te putea numi om, intre oameni, este o existenta inutile, fara fond, cladita pe raspunsuri si idei gata facute, pe scurt, sabloane ale mediocritatii. Un om, constient va cauta intotdeauna sa evidentieze insuficienta acestor clisee, incercand, printr-un efort de gandire autentica, sa gaseasca noi semnficatii ale existentei.
Insa, suntem destul de departe de acea clipa cand majoritatea va renunta la goana nebuna a materialismului in favoarea introspectiilor existentialiste, spre exemplu, abandonand sabloanele sociale si individuale patologice uzate.

Antagonismul dintre conditia cosntienta a omului si actiunile lui masiniste este destul de evident, dar se prefera utilitatea practica si imediata, primul plan sau, pe scurt, forma inselatoare decat examenul critic al constiintei, procesul complex al gandirii. Astfel, raportul onsec ata cu sine insuti cat si cu ceilalti semeni ai tai, este abandonat, iluzionat de sentimentul ca pricepi tot ceea ce te inconjoara, acceptand idei necriticate, prin prisma eticii sociale.

Omul modern adopta o viziune asupra microcosmosului artificial al speciei Homo Sapiens catalogand constiinta si tendinta (naturala) spre evolutie ca mostenire incomoda, focalizandu-se numai asupra bunastariifinanciare individuale, reducand totul la o simpla existenta animalica ce cauta sa traiasca cat mai confortabil posibil, ingonrandu-si chiar si propia-si ignoranta.

Existenta ca fiinta constienta nu se poate reduce la o continua lupta (in care omul este lup pentru sine insusi, deci) hiperindividuala; existenta este o ecuatie matematica complexa din care sunt eliminate, rand pe rand, prin intermediul gandirii si al constiintei, necunoscutele.

Atata timp insa cat oamenii vor exista, fara a se supune procesului critic al constiintei (deci unei caracteristici comune), proces prin care vor fi catalizate insusirile mecaniciste, ei nu pot fi decat in razboi…iar acest razboi este razboiul fiecaruia impotriva tuturor (Th. Hobbes).